Vinerea Mare – moartea și îngroparea Domnului (Zi aliturgică. Denia Prohodului Domnului)
În Vinerea Mare, credincioșii își amintesc de sfintele și mântuitoarele Patimi ale Mântuitorului Hristos. Această zi solemnă se caracterizează prin pomenirea suferințelor străbătute de Hristos, simbolizând moartea și îngroparea Sa. Răstignirea, un act de execuție practicat în principal de autoritatea romană, nu era uzuală printre evrei, exceptând o situație providențială în anul 87 î.Hr., când regele Alexandru Ianeul a crucificat 800 de locuitori ai Ierusalimului.
Conform tradiției, cel condamnat era despoiat de haine, biciuit și obligat să suporte drumul spre locul execuției, purtând bârna orizontală a crucii pe umeri. Executarea se realiza sub supravegherea conducătorului provinciei, iar sentința era adesea pronunțată în fața mulțimii. Scriptura ne spune că în urma biciuirii, Pilat, încercând să se distanțeze de responsabilitate, a dat ordonarea finală prin spălarea mâinilor, iar Hristos a fost condus spre locul răstignirii.
Ajuns la locul execuției, brațul orizontal al crucii era fixat de cel vertical, iar picioarele condamnatului puteau fi sprijinite pe un scaunel, un procedeu menit să prelungească durerea. Semnificativ este faptul că în vârful crucii era amplasată o plăcuță pe care erau scrise acuzațiile, în cazul lui Hristos: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. După răstignire, trupul său era adesea abandonat într-o groapă comună, dar Iosif din Arimateea și Nicodim, doi dintre urmașii săi, au avut milă și l-au îngropat într-un mormânt nou, rezervat de Iosif pentru sine.
Moartea lui Hristos, deși tragică, este percepută ca o victorie asupra morții. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că Hristos a îmbrățișat moartea pentru a o birui. Acesta nu doar că a suferit moartea, dar a și transformat-o, conferindu-i un nou sens. Prin moartea Sa, El a restabilit legătura dintre om și Dumnezeu, inaugurând astfel o eră a mântuirii. Prin unirea cu Hristos, oamenii pot depăși moartea și se pot deschide spre o viață nouă, eliberată de egoismul și păcatele lumii.
Contrar ființelor umane care suferă moartea pasiv, Hristos s-a confruntat cu aceasta într-o stare de maximă intensitate, exprimându-și dorința de a o înfrunta pentru a o distruge. În momentul morții sale, s-au petrecut semne miraculoase, precum ruptură catapetesmei templului și cutremur de pământ, semn al divinității sale.
Pe măsură ce se apropia sărbătoarea Paștelui, autoritățile religioase iudaice erau îngrijorate că trupurile răstigniților ar putea rămâne pe cruce, așa că au cerut permisiunea lui Pilat să le fie zdrobite fluierele picioarelor. Aceasta era o metodă utilizată pentru a grăbi moartea celor răstigniți. Ostașii au constatat că Hristos murise și, pentru a se asigura de aceasta, un soldat i-a tras un spin în coastă, din care a ieșit sânge și apă, semne ale morții sale reale.
După înmormântare, Iosif și Nicodim au îmbrăcat trupul lui Hristos într-un giulgiu, conform tradiției iudaice, asigurându-se că toate riturile funerare erau respectate. Mormântul în care a fost îngropat, unul nou, apărea ca un simbol al învierii viitoare și al golului mormântului, care va purta vestea că și mormintele noastre vor fi goale, datorită promisiunii de viață veșnică.
În această zi specială, liturghia nu se desfășoară, iar suferința lui Hristos este comemorată prin procesiunea din jurul bisericii, evocând coborârea Sa de pe Cruce. Sfântul Epitaf, simbolizând trupul Mântuitorului, este purtat în procesiune, iar seara se cântă Prohodul, o melodie de doliu care rememorează sacrificiul suprem adus de Hristos.
