Mircea cel Bătrân, domnul care a adus Țara Românească la cea mai mare întindere
Mircea cel Bătrân a urcat pe tronul Țării Românești la 23 septembrie 1386, după ce fratele și predecesorul său, Dan I, a fost ucis într-o luptă la sud de Dunăre împotriva țarului bulgar de la Târnovo, Șișman. Fiu al lui Radu I, domn între 1377 și 1385, Mircea a preluat conducerea într-un moment în care amenințarea otomană în sud-estul Europei era în ascensiune.
Domnia sa, desfășurată până în 1418, a fost marcată de relațiile româno-otomane și de rezistența militară pe care a opus-o expansiunii Imperiului Otoman, considerată de istorici drept sinonimă cu supraviețuirea politică a Țării Românești.
Consolidare internă și unitate teritorială
Pe plan intern, Mircea a urmărit întărirea țării. În Țara Românească circulau mărfuri numeroase din apus și din răsărit, iar circulația monetară era intensă. Domnitorul a organizat și a înzestrat oastea, a construit un puternic sistem de fortificații la Dunăre și la Marea Neagră prin ridicarea de cetăți și a îmbunătățit administrația, marii dregători căpătând un rol însemnat în Sfatul țării. A ctitorit biserici, dintre care cea mai importantă este Mănăstirea Cozia, ridicată între 1387 și 1388.
În timpul domniei sale s-a desăvârșit unitatea teritorială a Țării Românești, fiind integrate stăpâniri mai vechi sau mai noi pierdute de predecesori. Titlul domnesc menționa stăpânirea asupra întregii țări a Ungrovlahiei și a părților de peste munți, a părților tătărești, a Amlașului și Făgărașului, a Banatului Severinului, a Podunaviei până la Marea cea Mare și a cetății Dârstorului. Aceasta a fost cea mai mare întindere cunoscută de Țara Românească până în secolul al XIX-lea.
Alianțe și confruntări militare
În politica externă, Mircea a întreținut relații bune cu domnii Moldovei, Petru I Mușat și Alexandru cel Bun, iar spre finele anului 1394 a pus accent pe colaborarea cu Polonia. Pentru a contracara tendințele de expansiune ale statului ungar, a încheiat în 1389, prin intermediul lui Petru I, un tratat de alianță cu regele Wladislaw al II-lea Jagiello al Poloniei. A sprijinit angajarea Ungariei pe frontul antiotoman din sud-estul Europei, iar prin tratatul din 1395 cu Sigismund de Luxemburg a fost recunoscut stăpân al Făgărașului și al Banatului de Severin. Tratatul a fost prima alianță militară românească antiotomană.
Pe fondul atacului otoman împotriva Dobrogei din 1388-1389, Mircea a intervenit militar, a alungat forțele turce și a alipit Dobrogea la Țara Românească, ceea ce a asigurat deschiderea la Marea Neagră, stăpânirea litoralului și a gurilor Dunării. Din 1391 a început o lungă serie de lupte între oastea Țării Românești și forțele otomane. După ce sultanul Baiazid I a cucerit țaratul de Târnovo în 1393 și a asediat cetatea Silistra, Mircea a întreprins în 1394 o expediție fulger în sudul Balcanilor pentru distrugerea bazelor de atac ale turcilor. În același an a urmat campania lui Baiazid I în Țara Românească, iar la 10 octombrie 1394 s-a desfășurat bătălia de la Rovine, soldată cu victoria oastei lui Mircea.
O altă bătălie cu turcii a avut loc lângă Argeș în 1395, când Mircea a fost nevoit să se retragă, iar o parte dintre boieri l-au sprijinit pe Vlad I. La bătălia de la Nicopole din 25 septembrie 1396, câștigată de Baiazid I în fața cruciaților, Mircea a participat cu un corp de oaste. Între decembrie 1396 și ianuarie 1397, Vlad I a fost alungat, iar Mircea și-a restabilit autoritatea. După bătălia de la Ankara din 1402, în urma înfrângerii lui Baiazid I de către Timur Lenk, Mircea i-a sprijinit pe rând pe pretendenții Musa și Mustafa. Venirea pe tron a lui Mehmed I în 1413 a reprezentat o lovitură grea pentru domnitorul român, care, după aproape trei decenii de lupte, a fost obligat să stabilească o reglementare politică a raporturilor cu noua putere a Peninsulei Balcanice.
Mircea cel Bătrân a murit la 31 ianuarie 1418 și a fost înmormântat la 4 februarie 1418 la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa.
